Despre carnagiile nevolnicilor vânători de la Balc cine n-a auzit?… Și cine n-a simțit, fie și numai o clipă, revolta că “în ziua de azi e posibil așa ceva”; o revoltă pe cât de firească, pe atât de efemeră, fiindcă omul, asaltat de treburi și de știrile cotidiene – unde exploziile criminale și trupurile omenești sfârtecate umplu ecranele – a învățat să-și vâre capul în nisip la prima boare neplăcută. Cu atât mai mult, faptele de la Balc – unde sunt asasinate ”numai niște biete dobitoace”, nu ”prețioase vieți omenești” – pot fi ignorate; mai cu seamă că gloanțele sunt slobozite de ”importanții” invitați ai celui ”mai iubit om de afaceri român”; un fost tenismen și nimic mai mult.
Cum aflasem de unde, contra cost, fostul tenismen își procură o parte dintre victime, am mers la Șinteu – un sat amărât din Bihor – spre a vedea țarcurile cu sălbăticiuni de vânzare ale baronului austriac Christian von Friedel, care a găsit acolo pământ ”pe nimic” și slugi: sărace, ieftine și discrete. Găsind apoi în fostul tenismen un bun client: bogat, scump și lăudăros. Adică, asemenea austriacului, tot o slugă: a banului.
La Șinteu, blânde şi încrezătoare, sălbăticiunile menite puştii vin la garduri, ştiind că apropierea omului înseamnă mâncare. Ele însă tânjesc după altceva… Că omul înseamnă mai cu seamă prostie şi gloanţe vor afla cât de iute, după transportul la locul execuției. Şi întotdeauna vor afla prea târziu.
Am vrut să fur un prim-plan cu ochii căpriorului. Nu mi-a reuşit de la început: de fiecare dată când mă aplecam la gard, „fiara“ scotea capul printre gratii şi, îndelung, își lipea nasul de nasul meu. Iar eu uitam de aparatul foto… O dată, de două ori… Era prea de tot. Abia a treia oară mi-am amintit. Și mi-am făcut un „selfie”, ca tot e boală generală. M-am îndepartat apoi și i-am prins ochii. Într-unul mă oglindesc.
foto: Nicolae Dărămuș
Cunoscând sensibilitatea olfactivă a speciei, din ziua aceea sunt foarte mândru de mirosul meu. Uneori însă îmi place să cred că la mijloc a fost cu totul alt fel de sensibilitate.
foto: Nicolae Dărămuș
28 ianuarie 2016
Va felicit pentru acest articol scris scurt dar simtit infinit!
Impresionant!
Randurile de mai sus mi-au induiosat sufletul……Ce ar trebui facut sa nu se mai repete?Reusiti prin talentul D-stra sa atrageti atentia asupra unei realitati dureroase,descriind-o cu multa sensibilitate..Fotografiile sunt extraordinar de frumoase!Felicitari!
Ce e de facut?… Educatie.
Legile bune nu schimba nimic, cata vreme aplicatorii lor sunt needucati. Spiritul , implicit, spiritul meseriei, functiei se vor naste numai prin educatie. “aveti putintica rabdare”… Daca pamantul si viata lui nu vor mai avea nu e treaba noastra.
Senzatia pe care o ai cind o “fiara” iti maninca din palma este fantastica.
Da, prietene… Cunostti…
Frumos scris. Fotografii superbe. felicitari!
Multumesc. E meritul “fiarei”.
…natura in toată măreția ei,dar și dragoste pură !