foto: Nicolae Dărămuș
Până nu demult, undeva pe valea Bistriței Aurii am avut o căsuță din lemn, acoperită cu draniță. Crezusem că ea va deveni ”loc de creație”, unde lipsa curentului electric, a apei la robinet, împreună cu mugetul cerbilor auzit din cameră și, din când în când, cu câte-un păstrăv furat râului, vor face totul, mie nerămânându-mi decât să scriu despre toate aceste surse. N-a fost să fie așa…
Râul, cândva colcăind de lipani și păstrăvi, asemenea unui cristal neastâmpărat, șlefuit în schimbătoare fețe de lumină, a devenit pubela satelor din amonte. În locul păstrăvilor, spre undița mea se ridicau din unde pempărși maronii, pufoaice ostenite și pet-uri felurite. Malurile, de veacuri întărite de rădăcinile sălciilor și arinilor, au fost defrișate și o firmă civilizatoare le-a zidit în gabioane de piatră, ale căror sârme, asemenea unor gheare rele, prindeau jegurile gospodăriilor riverane, spre a le expune privirii. Drujbele și TAF-urile au luat cu asalt codrii, remorcile „cu răcoanță” gemeau pe drumuri, grăbind încărcate spre Rădăuții lui Schweighofer cherestegiul, iar trosnetele armelor de vânătoare s-au adăugat și ele corului morții libere, adus pe vale de progresul și civilizația occidentală.
De Paști urcam totuși acolo, vreme de câteva zile fiind liniște. O dată, în Dimineața Învierii, în ramurile unui plopșor firav aflat dinaintea ferestrei și-a oprit zborul o pereche de forfecuțe.
Au zăbovit în preajma căsuței vreo trei ceasuri, privind curios la cei doi locatari care le dădeau ocol, apropiindu-se la câțiva pași doar. Nu era încotro: prea erau fotogenici acei „papagali carpatini” – el roșu, ea verzuie – inevitabil botezați așa când le-am studiat chipul pe ecran. Au plecat în jurul amiezii și duși au fost pentru întregul an.
Așa a început prietenia cu Solii Împărătești. An după an, oricând cădeau Paștile – în aprilie, în mai, în zile cu soț sau fără, cu soare sau mohorâte – în Dimineața Învierii perechea de forfecuțe apărea la fereastră. La fel de îngăduitoare, binecuvântând timpul acelorași trei ceasuri. Apoi plecau, pesemne să ducă vestea și altora…
3 februarie 2016
Incredibil! Oare ce le atragea an de an fix in acelasi loc si mai ales in aceiasi zi – de Paste!?
Casuta e super!
Gata ! M-ai lăsat fără cuvinte ….
P.S.
Poate că şi ele, forfecuţele ( ce frumos ?!) se întrebau ce-i aducea pe oamenii aceia blânzi, frumoşi şi buni ( a nu se confunda cu tehnocraţii 😉 ) “an de an, fix in acelasi loc si mai ales in aceiasi zi – de Paste!?” .
Şi iată că o facem şi noi, deşi, dacă ne gândim puţin, ştim şi răspunsul ….
minunat, nicu! dacă ești de acord, acest text l-aș introduce în broșura “respectați natura!”, din cadrul proiectului clubului lions bistrița “munții noștri curați, nu curățați!”, cu evidențierea sursei, desigur! și încă te-aș ruga, mări ruga, să ne mai dai vreo 3-4 texte de max. 1 pagină tnr 12. mare mulțumită!
Cred că mai bine ar suna :
” Munţi curaţi, nu curăţaţi !” …..