Țipătul ciocănitorii negre, un vaier ascuțit prelungit în ecouri stranii, aduce singurătăților alpine un plus de singurătate. La scurt timp după ce-l auzeam, vedeam și pasărea. Zbura iute, ”zigzagând” printre molizi, iar toaca măruntă a ciocului, scormonind în trupul vreunui arbore beteag, răzbătea de îndată prin liniștea abia închegată, trădându-i truda.
De năluca-n frac negru, purtând tichie aprinsă pe creștet, nu reușisem însă niciodată să mă apropii. Înaintam spre ea, dar pe când mă așteptam să-i deslușesc silueta printre cetini, brusc, ropotul lemnos părea iscat în toți arborii din jur. Ochii-mi fugeau de la un molid la altul, ”pieptănand” lacom rămurișurile, doar-doar… Și, fără excepție – semn că fusesem văzut – zborul cu sonorități aspre, pierzând pasărea în alte întunecimi verzi, mă provoca iar.
Era spre amiază când zărit-o în lumina unui parchet vechi, agățată-n creștetul unui trunchi ciung. I-am furat grăbit imaginea de la peste o suta de pași și bine am făcut.
foto: Nicolae Dărămuș
A ”căzut” spre pământ și, ras cu peria zmeurișurilor, s-a topit departe, între rădăcinile unei buturugi putrede. Binoclul mi-a arătat-o: ne privea țintă. Ca de obicei, nu-mi oferea vreo șansă… ”Urcă încet spre vârful tăieturii, dar fără fereli”- i-am spus atunci soției. S-ar putea să nu-și ia privirea de la tine. Daca rămân aici, va uita de mine…”. Și a uitat.
Pășind răbduriu, ”ca stând pe loc”, m-am cocoțat într-un târziu pe cioata vecină ei. Când am declanșat prima oară, încă se uita la tovarășa mea aflată departe.
foto: Nicolae Dărămuș
Liniștită, a asaltat în sfârșit buturuga. Priveam prin obiectiv, doar de la câțiva pași, lucrul păsării: bunătățile ascunse-n lemn cereau osârdie, nu glumă! Ce risipă de energie!- mi-am spus în prima clipă… Și câtă tărie dovedea ciocul acela drept și subțire! Ca să nu mai vorbesc de amarnicele zdruncinături ale capului… Trudnica nu părea să-mi împărtășească însă nici nevoia de compasiune, nici cea de admirație. Își câștiga traiul străduindu-se în fiece clipă și bucurându-se de ea. Nu-i era lene, nu se gândea că ”nu-i rentabil”. Trăia.
Zgomotul înfundat al obturatorului, tutuși, nu-i scăpa. De unde venea el, rămânea o enigmă… Se oprea din când în când, asculta și pornea iar.
foto: Nicolae Dărămuș
Dintr-o dată însă, când pesemne putregaiul își isprăvise darurile, câmpul imaginii mi s-a pustiit și vaierul singurătăților a răsunat dinspre vale.
6 februarie 2016
Tainică lume, arareori cunoscută îndeaproape…
Fotografii pe care alţii le aşteaptă de-o viaţă şi gânduri pe care nu mă aşteptam să le văd atât de minunat aşternute sub ochii cititorilor, care devin părtaşi uluiţi de atâta frumuseţe . Verbală şi imagistică !
P.S.
“Când am declanșat prima oară, încă se uita la tovarășa mea aflată departe.”
Putem să-i spunem premoniţie ?!
Mai stii?…
Felicitari pentru articole! Doar cine a trecut prin asemenea momente le afla taina. Eu la fiecare iesire in natura ma bucur de orice vietuitoare care mi se arata si am vazut deloc putine pana in prezent. Spun cu tristete ca de multe ori ajungeam in locuri salbatice, departe de asezarile omenesti si spre stupoarea mea apareau de nicaieri motociclisti cu cross-uri asurzitoare sau auzeam cum incepea sa urle cate un ferastrau mecanic si tot farmecul era distrus.
Domnule Seba, da: e o mare tristete in aceata agresionare prin tehnica a naturii. tehnica ajunsa la mana oricui, de la ATV-uri si motociclete, la TAF-uri si arme de foc, de la Excavatoare , la buldozere. Pana cand omul nu ve deveni OM, alta cale decat educatia, nu exista. Nici coercitia nu tine, caci cei care ar trebui sa fie coercitivi, sunt needucati…
http://wildliferomania.com/4×454/
http://wildliferomania.com/noile-borduriade1-asfalt-hidrocentrale-partii-investitii/
http://wildliferomania.com/cai-putere-de-prostie/
http://wildliferomania.com/adrenalienatii/
Am citit (sper ca toate) articolele prezente aici si e dureros de trist tot ce se intampla cu omul si natura. INTENTIONEZ SA CITESC SI CARTILE DVS. CAT MAI CURAND. Eu consider ca Omul ar trebui sa intre in padure la fel ca in biserica, smerit, tacut si deschis la suflet pentru a-i intelege tainele. Muntele e biserica mea.