O observasem din șosea, iar iureșul automobilelor nu părea să-i deranjeze prânzul. Știam însă că oprirea mașinii în dreptul ei ar fi alungat-o în pădure și, cum părea prea ocupată cu înfulecatul, n-am voit să-i stric bucuria. Totuși lumina era bună și-n verdele fără cusur al pajiștii blana roșcatei contrasta ispititor. Am oprit după prima curbă. Ochisem din mers și soluția: un trup de arboret, prelungindu-se-n poiană ca o pană, avea să-mi adăpostească furișarea.
Printre ramurile molizilor am văzut-o iar. Liniștită, părea să-și fi încheiat masa.
foto: Nicolae Dărămuș
Cum focala mică nu-mi oferea detalii, din lizieră am chemat-o chițcăind. Nădăjduiam că nu va rezista. Care vulpe refuză un șoricel la desert?… S-a uitat în direcția mea, dar nu s-a mișcat. Mare mirare! Am încercat iar, dar tot degeaba. Abia atunci am privit-o atent.
foto: Nicolae Dărămuș
Sesizasem ”defectul”, însă furat de tertipurile cinegetice, nu-l judecasem: linia spatelui cumetrei se frângea nefiresc îndărătul umerilor. Aveam dinaintea ochilor o vulpe cam… scurta, care își cunoștea puterile. Și o bănuială mi-a-ncolțit. M-am mișcat încât să mă vadă, iar ea, în loc s-o zbughească spre codru, a prins să se târască anevoie. Pășea numai cu dinaintea, în vreme ce trupul, chircit și neputincios, trăgea după el povara labelor dinapoi și a cozii. Pe sfârșitul iernii din urmă, focul unui vânător nepriceput i se oprise în spinare…
Urmaseră anotimpurile soarelui și cu tot chinul se descurcase: aici o gâză, dincolo o broască, ba și câte-un fruct sălbatic îi fuseseră hrana. Din când în când și cadavrul altei sălbăticiuni, că pădurea are morțile ei, neștiute. Da… Vara mai era cum era. Apropiata iarnă avea să-i fie însă cea de pe urmă.
foto: Nicolae Dărămuș
20 martie 2016
Ce trist! Suferințele provocate animalelor pentru pofta de distracție a unor neoameni, sunt de neiertat.
Mi s-a intamplat ca unii purtatori de arma sa se “reseteze” dupa astfel de intamplari puse pe hartie. “Pedeapsa” de a se vedea nu e putin lucru, Daca tot ai adus vorba de iertare…
Unii nu iubesc şi nu vorbesc atât de frumos ( şi duios !) nici despre oameni !
Să fie, pentru că nu merită ?! 😉
Sunt deja destul de multi oameni (mai multi poate decat ne-am astepta) care merita si iubire si vorbe frumoase cu prisosinta.
Cat priveste nebunia si lacomia celorlalti…meriat compasiune.
Nicu,
Nu stiu cum le descoperi. Sarmana vulpe…sau vulpoi…
Desi nu e musai sa fi fost vanator; puteau fi si alte accidente.
Dragul meu, am vazut din nefericire atatea vulpi “alicite”, fireste, neurmarite – pentru a li se scurta chinul (“Ca-i numai o vulpe, da-o-n…”) – incat nesansa ca vinovatul sa fi fost un vanator este foarte mare.