Piciorul mi se hărnicise pe frână de îndată ce l-am zărit. Mașinile localnicilor însă treceau gonind pe lângă el, semn că stăpânii lor erau obișnuiți cu minunea.
foto: Nicolae Dărărmuș
Privit de la distanță, atrăgea prin vigoarea blândă. Lângă trunchi fiind, dimensiunile stejarului îmi purtaseră gândul la mărturia lui tăcută.
foto: Anca Dărărmuș
Zadarnic zăngănit de armuri în ropot de copite și uitate clopote de biserici păreau că străbat până la mine. Așa mi se întâmplă mereu când respir lângă arborii bătrâni: contemplu deșertăciunea strecurată perfid pe lângă rostul credinței și, fără echivoc, greșeala alegerilor omenești strigă aspru prin coajă.
Deșertăciunea mi se arată și mai abitir atunci când respir lângă un bătrân copac ucis.
foto: Anca Dărărmuș
Știut până mai ieri, înțepenit în rădăcinile timpului, la fiecare trecere prin preajmă chemându-mi pașii asemenea unui altar de închinare, cadavrul vegetal își păstrează vigoarea chiar și ciopârțit. Iar resemnarea lui nu e decât dovada neobositei înfrângeri a omului.
3 mai 2016
Au şi vegetalele decanii lor de vârstă ! 😉
Uneori ne amăgims sfârşitul, voind să-l ducem cît mai departe, printr-un prezent deloc onorabil…
Ma intorc si eu la copaci 🙂
A muri “in picioare” e preferabil sau mai onorabil ?
Am muri “in picioare” – cu ghilimele adica, este deopotriva preferabil cat si onorabil,… asa cred… Doar ca putinor oameni le este dat sa-si sfarseasca viata pamanteana asa. Ca multi mor in picioare, alergand spre a strange averi, spre a “reusi in viata”, spre a dovedi ca sunt “cineva”, ca sunt “onorabili”, irosindu-si viata, e cu totul altceva
Ce copac frumos!