Începutul fusese toamna. Era o zi fără vânt, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Gălbui-roşcată, a plutit lin culcându-se nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea-n pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Dar au păstrat-o întreagă.
Într-un târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat, până când lumina caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea fără viață, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor.
El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut adăpostul ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine… Eu am fost doar norocos.
foto: Nicolae Dărămuș
Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu-am mai găsit nimic.
8 mai 2016
Am deschis azi dimineata pagina . Am lasat-o asa toata ziua pentru ca ceva nu intelesesem ..? M-a urmarit toata ziua intrebarea : care sa fie asemanarea dintre creatia perfecta a oricarui paianjen si cea a lui Gaudi , a carui arta poate fi mai degraba intamplatoare , haotica ?
L-am botezat Gaudi, fiindca ” edificiul” părea făurit de luminosul artist. Sub ochi nu aveam însă rezultatele fanteziei lirice a acestui om liber, nu soluţiile estetice şi funcţionale totodată, pe care el le concretizase în piatră, ciment şi faianţă, furând formele naturii vegetale şi animale, ci chiar Natura, vie cât se poate, pulsându-şi sevele în pereţii fragilei locuinţe. Prin obiectiv vedeam opera mâinii Marelui Creator – cel care îl inspirase şi pe Gaudi – şi, în vreme ce imaginile se adunau în memoria aparatului fotografic, înţelegeam întâmplarea. Caci Natura, Marea Lucrare Divina, precum si inspiratia lui Gaudi, sunt Opera Lui.
Excelentă fotografie! Minunată metaforă! Eu am văzut încă ceva: prospeţimea, nemiloasă, pe drept cuvânt, a tinereţii…pusă în valoare de …cei duşi dintre noi! Hristos a înviat!
Adevarat!… E inviat in fiecare clipa. Doar sa avem ochi pentru Cale.
Fara indoiala ca, fara acea frunza moarta, cele doua fire de iarba tinere ar fi trecut neobservate. Si ar fi crescut separat, indepartate.
Nici Gaudi, cel cu firele de “otel”, nu s-ar fi oprit la ele.
Da,… batranii – daca sunt “adevarati” si stiu sa-si creasca in Lumina pruncii, ei insisi imbatranind “cu Cel de Sus”, inseamna mult.
Mult! … Totul adica.
Foarte frumos ! De multe ori vedem in natura ceva ce numai noi putem vedea ! Altii pot doar sa interpreteze !Pentru mine paianjenul este o delicata balerina , cu bratele ridicate spre cer ! Asta vad eu , altcineva poate vedea diferit ! Oricum conteaza instantaneul , clipa de nemurire surprinsa de aparat !
Ce imagine ?!
Dar şi ce imaginaţie… 😉
Minunată îmbinare !
Dovadă că atins de harul divin , observat de ochiul atent şi trecut prin filtrul sentimental, până şi banalul devine preţios şi interesant !