Când m-am trezit, vuietul râului m-a pătruns încet, așa cum se topise de cu seară. Eram acolo…
Doamne, de câte ori nu mi se întâmplase asta?… Să adorm pe mal de ape repezi, cuprins în tunetul vreunei cascade ori purtat – da, purtat… – pe susurul undelor, spre a reveni la viață senin, odată cu zorii. Mereu e așa… Izbucnind de la câțiva pași, zbuciumul sonor înseamnă liniște și, mai ales, liniștire; străbătând viața, un fluid unic – întrupat sonor – își impune adevărul, gândurile se limpezesc și auzul rămâne ultima poartă spre lume. O vreme, închiși sau nu, ochii văd în altă dimensiune, până când somnul mă duce-n ea. E clipa în care auzul auzul moare și, odată cu el, dispar toate. Iar dimineata, nu știu… Nici astăzi – când deja ”am o vârstă” – nu sunt sigur asupra întâietății veștilor. Uneori – strecurată prin pânza cortului – o ceață străvezie străbate pleoapele, prin aburul destrămat făcându-și loc sunetele, alteori urechea se hărnicește spre a porni timpul, ochii deschizându-se leneși. E timpul incert când gândul leagă nădejdea nouă de amintirea zilei trecute…
Pe când noaptea înghițise creasta, din buza ei ne studiaseră două grațioase siluete întunecate. Trebuiau doar căutate, căci ziua prindea putere, prin valuri de ploaie; ploaie măruntă, țârâind moale pe frunzele întârziate.
După un ceas de urcuș, în pale de vânt iernatic se împletiră primii fulgi. Grei și uzi, dizolvând melancolia toamnei. Un plus altitudinal de doua sute de metri, cel mult, fusese de ajuns spre a ne întâlni cu iarna. Și, odată cu ea, cu caprele negre. Înoptaseră pe locul din ajun, dar ninsoarea părea să le trimită spre vreo coastă ferită.
foto: Anca Dărămuș
Ninsoarea sau… mogâldețele ce se apropiau de ele prin urzeala albă… Căci ne văzuseră. Și s-au tot dus. Așa am crezut, dar pesemne că ne și simțiseră… Gândurile. Drept care, odată cu potolirea văzduhului, le-am regăsit într-o pășune cu ierburi înalte și arse, unde încâlcitura arbuștilor părea să ascundă felurite bunătăți căprești.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Restul e floare la ureche… Pas cu pas, răbdarea încrederii – binecunoscuta! – ne-a dus în apropierea generoasei cămări alpine.
foto: Nicolae Dărămuș
Și nu ne-am mai săturat apăsând declanșatorul, căci zâmbetul caprelor negre e irezistibil.
foto: Nicolae Dărămuș
Impresionant!…totul.Fotografii atât de reale…sper să nu ajungă pe acolo vânătorii.La mine in sat sub Munții Aninei exista o armată de vânători..inclusiv bunicu dinspre mama era unul impătimit… ,D-zeu sa-l ierte!
Au fost alte vremi…cele ale bunicului… Din nefericire azi sunt prea numerosi cei care, “gratie” banilor, devin vanatori (caci e o moda intre parveniti) si, tot “gratie” banilor, castiga dreptul de a ucide salbaticiuni. In locul cu pricina insa vanatorii nu prea merg.
Frumoasa lume a necuvantatoarelor..sa speram ca va dainui in timp..cat mai mult..ca vor rezista lacomiei si inconstientei umane..Multumesc pentru ca ne impartasiti si noua aceste frumuseti..
Bucuria impartasirii este reciproca intotdeauna.
Va admir (ca intotdeauna) si astept cu nerabdare scrierile dvs. doar ca acum degeaba am incercat sa dau “like” (inimioara) ca nu mi le ia… Nu stiu ce se intampla cu acest site… 🙁
Eu cred ca admirati salbaticiunile si generozitatea lor… Iar “inimioara” o merita tot ele…
AM RETRAIT TOAMNELE ALERGATULUI IN RETEZAT .MULTUMIRI SI IMBRATISARI :
Iubite prietene, ferice de cei ca tine…Scriind asta, mi-ai readus Retezatul acolo unde… este, impreuna cu amintirile cele tari: in inima. Iti multumesc si eu.
Imagini ireal de frumoase. !!Multumesc !
Intotdeauna multumirea si bucuria e impartasita. Daca am fost “acolo” si printr-o foto-povestire, imi duc prietenii “acolo” e bine.
“Răbdarea încrederii ” ? 😉
La fel de frumoasă ( figură de stil ), precum cei care filmează şi cei filmaţi care râd de uimirea perplexă a primilor ! 😉
Fara incredere rabdarea nu-si are sensul… Asa e si intre oameni… Intotdeauna rabdarea inseamna incredere si increderea inseamna rabdare. Puteam zice si “increderea rabdarii”. Asta se poate numai daca iubesti.
Frumos! Noroc cu tine, Nicule, ca putem vedea salbaticiunile atat de aproape… sa le admiram in toata splendoarea lor! Splendoare in pasunea montana! Multumim!
Multumesc… Suntem un sir de norocosi… Eu am noroc cu ele si tot asa… E bucuria linistii dumnezeiesti.
Fotografiile mi-au placut foarte mult.
http://www.cotidianul.ro/retelele-criminale-atac-nemaiintalnit-asupra-mediului-291231/
http://www.cotidianul.ro/decizia-care-ar-putea-duce-la-diminuarea-taierilor-ilegale-de-paduri-291345/
hopa marele vanator ( posibil branconier) s-a apucat de wildlife in romania ? ce s-a intamplat cu acel rastel(plin) de arme din holul apartamentului.s-a vadut sau mai exista ?pastrat acolo pt vremea cand scrisul( lafel ca meseria de doctor care s-a incheiat cam brusc nu.sa ne gandim de ce?) nu mai aduce bani( implicit fercirea). sa inteleg ca arama era de pe timpul impuscatului?oare cine avea acasaasemenea arsenal pe timpul lui Ceausescu?
Cu cat cunosc mai bine oamenii, cu atat iubesc mai mult animalele (salbatice).